Sa nu te-ndragostesti in luna mai... ( partea a II-a)

(Dust in the Wind)

(continuare)

Timpul incepe sa-si piarda dimensiunea. Arina scrie. Se mai opreste din cand in cand cu privirea in gol. Gandurile i se deruleaza ca intr-un film desenand pe fata ei palida usoare grimase sau zambete vagi.

In cafenea muzica de buna calitate si lasata in surdina ii face pe toti sa vorbeasca incet. Arareori un ras zgomotos de aude de la cate o masa. Pertii imbracati in matase albastra poarta pe ei umbrele lampilor cu lumina alba ce se odihnesc nepasatoare in mijlocul fiecarei mese de lemn negru, lustruit. Norii de fum de tigara se intrepatrund, se ridica spre plafon si dispar prin gurile mute ale aparatelor de aer conditionat.

Arina se opreste din scris la mijlocul unei fraze. Refrenul unei melodii ce se aude parca din peretii albastrii o fac sa simta un fior pe sira spinarii. Asculta Kansas cu “Dust in the wind” si se gandeste la praful si la vantul din viata ei. Ochii ei prin un luciu apos si privirea ramane fixata pe piatra inelului de pe mana stanga; un safir mic- piatra ei zodiacala. Isi cauta linistea de varsator neinteles in lucirea transparenta a pietrei, implorandu-i iertare pt gandurile atat de nebunesti. Muzica stinge in ea orice dorinta de a mai scrie. Franturi de imagini se intrepatrund in mintea ei grabindu-se sa iasa din cotloane demult astupate de timp. In spatele irisului se vede o rochie de mireasa si cupola inalta a unei biserici, zambetul larg si fericit a unui barbat ce o tine de mana; respiratia calda a unui bebelus pe care-l tine stras in brate; mana ei rece si tremuratoare atingand o icoana afumata si innegrita de timp; buzele uscate si muscate pana la sange ce rostesc in soapta cuvintele unui juraman dureros; nopti albe si lungi in care patimi nerostite vreodata sapa in sufletul ei secatuit…Peste toate , vantul anilor trecuti in graba, presara praful gri al ascunselor dureri. Ultimile acorduri ale melodiei se sting lasand in urma doar o sclipire in coltul ochilor ei tristi.

Soneria unui telefon o aduce brusc la realitate. Isi trece palma peste frunte, parca alungand nalucile si cauta grabita in geanta telefonul. Isi sprijina tampla dreapta in pumn si raspunde cu voce calma si stinsa la telefon. Dialogul e scurt. Cineva vorbeste mult la celalat capat. Arina raspunde monosilabic… “nu..nu,da..cred…da…pa”…., apoi inchide. Se uita la ceas si intra putin in panica. E plecat de cateva ore bune la cumparaturi si inca nu a luat nimic. Asta a motivat sotului ei cand a spus ca vrea sa iasa singura in oras…Nu-si dorea nimic din magazine. Probabil era doar dorinta de a fi singura pt cateva ore in aglomeratia nepasatoare a orasului.

Se ridica in graba, isi puse agenda si telefonul in geanta, lasa banii pt cafea pe masa si iesi din semiumbra calda a cafenelei.

Lumina puternica din mall o deranja. Privea in jur nehotarata. Pasii o purtau singuri spre banda rulanta ce urca la etajul unu al magazinului. Respira adanc, isi indrepta umerii si incepu sa priveasca spre vitrinele magazinelor ce se iveau in fata ei cu cat banda o urca mai sus. Ajunsa la ultima treapta a benzii rulante avea mereu obsesia ca isi va prinde picioarele in mecanismul asta de metal si de aceia avea mereu tendinta sa sara peste linia ce unea scara urcatoare de podeaua fixa. Zambi de temerile ei de copil.

Pasi incet si elegant peste linie si simti duritatea dalelor de marmura sub patoful ei cu toc.

(va urma)