Sa nu te-ndragostesti in luna mai... (partea a IX-a)

(Nazareth-Love Hurts)

Uneori stam in mijlocul unui furnicar uman fara sa-i apartinem. Straini de lumea exterioara, nu facem decat sa ne construim propria lume, independenta si intangibila fata de lumea celor multi. Acolo, in multimea celor din mall, Arina si Mario nu vedeau pe nimeni. Erau doar ei doi, cu furiile si deznadejdile lor, impasibili la forfota din jur.

Femeia realiza intr-un tarziu ca se indreptau spre scara rulanta. Mana ei inca era prizoniera vointei lui, dar mintea incepea sa se trezeasca din amorteala socului pe care-l avusese. Pasii lui prea mari nu aveau rabdare sa astepte ritmul marunt al tocurilor ei.

-Stai, te rog!

Isi adunase toata forta ca sa spuna asta destul de tare si hotarat incat sa-l poata opri. Mario se intoarse spre ea si o privea intrebator.

-Stai!...sopti ca intr-un ecou.

Isi cobori privirea spre mana care-i strangea din ce in ce mai tare bratul. Simtea durerea si venele dilatate care-i zvacneau la incheietura mainii.

- Unde mergem?

- La masina.

Vocea grava ascundea multa nervozitate.

-Apoi?...isi ridica privirea fixand-o in irisii cenusii si scaparatori.

- Vei vedea.

-Nu pot. Trebuie sa plec….acum…

Spuse apasat ultimul cuvant si in acelasi moment simti o durere ascutita in brat. Pielea ei capatase o nuanta violacee in jurul degetelor lui.

- Nu-ti bate joc si nu ma aduce in stare de gesturi extreme.

Abia atunci realiza Mario ca ea se abtinea sa-i arate ca o doare fizic si doar licarul din ochi o trada. Isi desfacu incet degetele de pe mana ei. Iar urmele rosii si tacute ii dadeau sentimentul de neputinta in fata femeii atat de firave.

- Bine. Atunci spune-mi tu ce va urma.

Arina trase aer in piept pregatindu-se sa puna „Nu stiu”. El ii duse degetul spre buze oprindu-i cuvantul:

- Sa nu spui „Nu stiu”!

Pentru cateva secunde ramase cu aerul in plamani. Nu avea puterea sa mai scoata nici un sunet, sa mai faca nici un gest. Mario a inteles ca e foarte speriata si ca avea nevoie de un semn de tandrete ca sa-si poate urni gandurile anchilozate de teama. Ii prinse fata incet in palme si i-o ridica spre el pana cand privirile lor se intalnire pe aceiasi linie dreapta. Si-ar fi dorit sa poata patrunde dincolo de irisii umezi, in taina gandului ei de o clipa.

-Trebuie sa stii! si vocea lui era acum ca un ecou cald de dorinta.

Arina simtea in tot corpul o toropeala linistitoare care o ametea precum o cupa de sampanie bauta in miez de noapte.

- Am nevoie de telefon.

- Doar daca nu suni la 112..

Ea ii zambi pt prima oara , cautand telefonul in geanta.

-Nu sun. Am nevoie doar de calendar. Pe 10 mai imi pot lua o vacanta in Bucovina, dar…

- Fara „dar”. Ramane 10 mai.

-Cu o conditie….

-Stiu…

-Oare? si zambetul ii acoperi iar toata fata.

-Vrei la cai.

Dadu din cap in semn ca da. Mario ridica mana si-i atinse cu spatele degetelor obrazul, de la tampla, pe margine ovalului fetei, pana sprea barbie:

-Jura ca vei veni!

Arina se trase incruntata un pas inapoi:

-Stii bine ca eu nu mai jur demult. Poti sa crezi in cuvintele mele…..sau nu…Acum chiar trebuie sa plec.

Dintr-o miscare brusca ii prinse ambele maini si o trase spre el, iar vocea i se schimba: poruncitoare si taioasa.

-Jura!

-Am nevoie doar de putina incredere.

O spuse incet si calm, desi pe dinauntru ei era o furtuna de sentimente pe care simtea ca in curand nu o sa le mai poata stapani. Trebuia sa plece cat mai repede, sa se ascunda in multime, sa se ascunda de privirea taiaoasa a barbatului.

-Am sa plec. Te rog, nu veni dupa mine.

Se intoarse spre scara rulanta si pasi incet, fara sa priveasca in urma, desi ii venea sa fuga. Numai ca nu ii era clar in minte unde: in bratele barbatului sau cat mai departe de el? Ajunsa la baza scarilor, mersul ei lin se trasforma intr-o fuga ce nu-i mai dadea timp sa respire si nici sa se gandeasca la ceva. Alerga ca o nebuna, lovindu-se de oamenii nepasatori, revoltati doar ca le stanjeneste mersul marunt si monoton spre meschinele lor teluri. Fugea de el, fugea de amintirea ultimilor clipe, fugea de tot ce simtise acolo, langa omul caruia ii promisese ca va veni.

Ajunsa la masina, debloca usile si se aseza pe scaunul din dreapta. Nu avea puterea sa conduca. Isi arunca geanta pe bancheta din spate, isi puse fruntea pe genunghi si se ghemui tremurand si plangand…nestiuta de nimeni. Telefonul se auzea sunand undeva prin masina, dar in mintea ei nu rasuna decat un singur cuvant: jura…jura…jura….